"Nu muntele il cucerim, ci pe noi insine." - Edmund Hillary

Cum nimic nu este intamplator (incep sa cred tot mai mult asta) mi s-a oferit ocazia de a pleca la munte cu persoane necunoscute. Intr-adevar, o provocare pentru mine care m-am obisnuit de ceva timp sa fiu in control.
Si am pornit din Bucuresti cu o tipa "corporatista"... prietena unei prietene... nu stiam ce sa vorbesc sau daca sa vorbesc si cu toata astea m-am trezit ca i-am povestit aproape toata viata-mi. A fost de bine ca nu a luat-o somnul la volan. :)
Inceputul a fost promitator si neasteptat. Am ajuns destul de tarziu in Porumbacu de Sus si nu mai avea sens sa pornim la drum asa ca ne-am cazat la pensiunea "La Bradul inalt". Superba pensiune si perfecta pentru un concediu cu familia. :P
Am stat treaza pana la 4 dimineata si am privit cu drag cerul instelat punandu-mi cate o dorinta la fiecare stea cazatoare. :)
Simteam ca incep sa mi se linisteasca gandurile si ma pierd cu placere intr-o alta lume, a naturii. Am adormit cu greu si nici foame nu mi-a fost de dimineata stiind ca vor urma 2 ore jumatate de urcat cu rucsacul in spate. Aveam tot ce aveam nevoie: aer curat si un peisaj greu de pictat sau imortalizat de vreun aparat foto.
Si, da, am pornit la urcus spre cabana Negoiu cu ditamai rucsacul in spate. Recunosc ca am facut multe pauze mici/mari si dese. Am resimtit fiecare kilogram in plus si fiecare clipa de sedentarism, dar imi tot repetam in gand ca pot. Si, usurel, am ajuns si la cabana Negoiu unde am fost intampinata de cativa magari sociabili de care, recunosc, imi era un pic teama. Venise fata de la capitala si nu mai stia ce e ala animal de la munte. :)
Pe cuvant de onoare ca imi venea sa arunc rucsacul cat mai repede din spate, efectiv nu mai puteam. Si asta era doar inceputul, urmand a doua zi sa plecam pe traseul: varful Serbota- Custura Saratii - Varful Negoiu - Saua Cleopatrei - Drumul Zmeilor - Cabana Negoiu.
 Ma uitam la ce oameni erau pe la cabana si am fost placut surprinsa sa observ turisti sprinteni trecuti lejer de 50 de ani. Fain!
Seara s-a lasat incet, dar mult mai repede decat la oras. :P Am stat cu muntomani din toata tara la un foc imens cat sa ne arda fetele si am ascultat povesti si glume. Nu am simtit nevoia sa beau decat o gura de vodca zdravana care mi-a ajuns. :P Stiu ca ma pot simti bine si fara alcool, dar imi place sa observ cum unele persoane se dezinhiba atunci cand il consuma. :)
A trecut repejor si noaptea si a urmat dimineata in care porneam cu adevarat pe munte. Aveam emotii si am zis sa nu mananc, ca pe bune daca as fi dorit sa murdaresc o asa natura superba cu datul meu la boboci. :P
Si hei-rup, hei-rup pe stanci, carari minuscule, salbaticie... pana cand am simtit ca nu mai pot si tot am mai putut pana la varful Serbota. Mi se facuse frig acolo sus si nu intelegeam de ce unii dintre noi nu mai doreau sa continue spre varful Negoiu. Din nou am simtit ca sunt in control pana cand "corporatista" devenita muntomana chiar de gasca imi spune ca ea vrea pe Negoiu si duse am fost. :)
Norocul a fost ca ne-am intalnit pe Custura Saratii cu un grup format din 3 fete si un baiat. Super! Macar daca era sa patim ceva erau si ei pe acolo sau daca ar fi fost sa cadem, ne prindea cineva. :) Nu va pot descrie cate mi-au trecut prin cap pana cand gandurile fugeau unul cate unul si fix inainte de a urca spre Negoiu am devenit prezenta. Mi-a luat cam mult, ce-i drept. :P
Mai aveam doar 15 minute pana in varf si am cedat. Mi-am spus ca atat pot si le-am spus celor din grup sa se duca voiosi spre varf ca-i astept cumintica (altfel nici nu puteam la cat de obosita eram) pe o stanca.
E, si ei plecati... eu singura doar cu muntii din jur, ceata care se ridica si se plimba in voie ca si cum ar fi dansat cu crestele muntilor.. respiram greu si imi simteam genunchii praf... nu am avut chef nici sa fumez, poluam un aer curat si respect puritatea. :P
Stand si privind in jur, acolo, in starea de prezenta, de liniste, nu iti mai asculti gandul care iti spune ca ai avea o problema. Intr-un mod firesc se produc vindecari, pentru ca stresul dispare si simteam cum relatia cu trecutul se schimba, cat si cu viitorul imaginat de mine pe baza a ceea ce stiam din trecut... si povestea se schimba...
Am descoperit pacea si armonia din nou in mine... iar

Si stand cu mine si doar cu mine ma uitam spre varf, nu mai era mult, dar nu mai puteam fizic... Intamplarea *care nu exista* face sa apara o domnisoara blonda (insotita de 2 masculi pantofari) care injura de mama focului tot ce era in jur si pe cei doi. M-a facut sa rad. Si ei doreau sa renunte la a mai urca pana in varf, acel sfert academic destul de anevoios.  Si uite asa am pornit cu ei sa le arat cum sa puna piciorul pe stanca si sa aiba prizele potrivite. Ea injura in continuare cu accent de la Arad, iar asa am mai urcat si eu cu ei pana cand iar am zis ca nu mai pot. Si m-am oprit din nou sa meditez. :P 

Dintr-o data in minte-mi imi suna: "Sabina, poti! Poti!" si toate s-au aliniat astfel incat am putut sa ating steagul de pe varful Negoiu. 

Ce panorama! Nu o pot descrie mai bine decat tine care o sa ajungi acolo si o sa ai simtirea ta! :)

Am atins cerul cu mana, am eliberat ganduri toxice si am ars la calorii. :))

Coborarea a fost wow! Mi se blocasera genunchii, dar am avut noroc de oameni faini care ma asteptau de fiecare data cand ma opream sa mai privesc in jur pentru a uita de durere.

Cele 10-15 minute de intuneric prinse au fost si ele o experinta, noroc cu frontalele.

Dar am ajuns la cabana fericita si am putut cu chiu cu vai sa si mananc ceva. 

Deja ii priveam pe toti din jur cu alti ochi. Frumosi sunt oamenii cu tot cu povestile lor triste!

La munte se leaga prietenii frumoase si se traiesc clipe de neuitat! Inca sunt acolo cu o parte din suflet si recunosc ca nu m-as mai fi intors in civilizatie, dar va urma o alta aventura la munte si atunci e ok echilibrul.

M-am dus cu un plin dureros si m-am intors cu un plin de caldura si bucurie. 

Fain!