Oare ştii tu cum să mă iubeşti? Azi mi-ai arătat că da.

Încă te ascult şi mă minunez de ce poţi creea.
De ce ai stat ascuns, suflete, atâta timp?
De ce nu am îndrăznit mai devreme să îţi întâlnesc privirea?
De ce eşti acum şi nu atunci când aveam cea mai mare nevoie de mângâierea sufletului tău a sufletului meu?
De ce?
 De ce da?
De ce nu?
Oare, chiar, mai contează de ce?
Sunt întinsă pe podea şi îmi calmez durerile, iar tu îţi laşi sufletul să ţi se elibereze. Te ascult şi merg pe vibraţia energiei pe care o transmiţi. Simt cum licăre în inima mea dorinţa de a vedea luminiţa de la capătul tunelului.
Viaţa-mi nu mi se termină azi, şi nici mâine... viaţa mea mi-am încredinţat-o deja generaţiilor ce vor urma. Ţi-am urmat exemplul fără să ştiu că aveam acelaţi scop: să fim stele călătoare ce se înmiresmează înmiresmând mediul înconjurător.
 Ştii tu, oare, că azi ai reuşit să mă scoţi din infernul durerii şi să mă aduci prezentă în raiul plăcerii de a continua să trăiesc înspre eliberarea credinţelor vicioase ???
Da.
Nu există depresie.
Nu există atac de panică.
Nu există nicio boală.
Suntem numai şi numai lumină.
Umbrele sunt doar încercări în a ne verifica credinţa că suntem minuni a Creatorului.
Nu mă întreba cine e Creatorul pentru că nu mai ştiu, chiar nu îmi mai amintesc, şi chiar de ar fi să ştiu nu ar conta. Contează că acum respir acelaşi aer pe care-l respiri şi tu, contează că atunci când privesc dincolo de dincolo în sufletul unui nepământean, cică pământean, simt că mă topesc contopindu-mă cu întreg universul.
Ştii tu, oare, că eu azi m-am dezbrăcat de trupu-mi şi mi-am lăsat sufletul să mă conducă către lumină?
Tu ştii multe şi te prefaci că înţelegi puţine, dar azi lumina ţi-a ieşit din trupu-ţi şi mi-a săgetat trupu-mi.
Mulţumesc! Namaste! - Divinitatea din mine salută divinitatea din tine!