Din nou în nou şi de fapt vechi

Nici nu ştiu cum să încep a scrie. Este o harababură totală în mintea mea acum. O muţtime de gânduri şi parcă nu se mai termină. Încerc să le opresc concentrându-mă să scriu acum.
Azi a fost o zi ciudată. Ciudată, în sensul, că toate s-au legat cum nu se poate mai bine să ajung din nou la concluzia: locul meu, treaba mea, misiunea mea, nu sunt asemănătoare cu ceilalţo oameni din jurul meu. Mereu am zis că poate eu greşesc, că poate unii au dreptate când îmi zic că parcă-s căzută din cer... dar nu: nu greşesc! Locul meu, treaba mea, misiunea mea sunt doar diferite faţă de al celor pe care-i cunosc şi mă cunosc. Adevărat că semăn foarte mult cu toţi cei care se numesc fiinţe umane, dar parcă funcţionez altfel. Simt energie, simt lumea şi mediul înconjurător, încă de când eram mică, sub o formă pe care cuvintele nu mă pot ajuta să o descriu. Şi, de fapt, nu sunt altfel, asta ştiu clar, dar am renunţat să mai conving şi pe alţii că se poate trăi în armonie cu iubire necondiţionată. Am renunţat să cred că toţi ne dăm seama ce buni suntem în adevăratul sens al existenţei noastre telurice.
Lacrimi se preling din ochiul drept...
Îmi doresc să ajung mai repede ACASĂ!!!